Se face tot mai tîrziu

Antonio Tabucchi. o carte superbă

Şi continui să cobor pe strada aceea, inexorabil, ca de fiecare dată cînd viaţa mea ajunge acolo. Ca în orice alt loc pe care continuu să-l străbat, pe cele precedente şi pe cele ce urmează. Aşadar, în seara aceea, adică astă-seară pentru mine, după ce ne-am întors la adăpost, tu mi-ai spus: nu mă simt prea bine, mi-e frig, şi ţi-ai pus un pled de lînă pe umeri şi ai adormit pe divan, în timp ce eu m-am pus pe fumat în faţa ferestrei, gîndindu-mă la morţii mei şi ascultîndu-le glasurile pe care le aduce marea. Şi apoi, în ziua următoare, fac ce-am făcut în ziua următoare, şi tu la fel, şi apoi, în luna următoare, fac ce-am făcut în luna următoare, şi apoi, după aceea, iar şi iar. Pînă în ziua în care, fără să ţi-o spun, ţi-am spus că s-a terminat. A fost un moment nedesluşit, nu ştiu dacă scurt ori lung (dar asta prea puţin contează), pe care cei cu metempsihoza îl numesc în codicele lor anastolă şi cu care totul începe din nou, pentru că cercul se închide şi se deschide din nou imediat. E vorba, acum ştiu, de un mic hiat, imposibil de atins, pentru că din parcursul meu lipseşte segmentul de la bisericuţa unde m-am oprit cu maşina în ziua aceea, în timpul anastolei mele, Ştii, acela este un moment ce nu mai poate fi străbătut de cel care a ales să intre în cerc, pentru că este exact momentul special (ei îl numesc “vid”) cînd nu ştii precis cine eşti, unde te găseşti şi de ce te afli acolo. Ca şi cum se întrerupe execuţia unei bucăţi muzicale şi toate instrumentele tac: este momentul în care, după cum susţin ei, accepţi lipsa de sens a vieţii, şi atunci la ce să o repeţi?, ar fi o nesocotinţă…

La un calcul cu totul aproximativ, în momentul în care mă găsesc acum, în taverna asta cretană grosolană în care am ajuns dintr-un fleac, ca să reintru mîine în cerc de la început, tu ar trebui să fii acum o femeie aproape bătrînă, cum aş fi şi eu dacă n-aş fi păşit fragilul prag pe care l-am trecut. Pentru că viaţa ta (a ta, vreau să spun) este logică şi înaintează în ritmul cuvenit. Şi probabil că ai nepoţi care împărtăşesc şi ei ritmul vieţii, iar astăzi cărunţeala ta se poate, de altfel, camufla, cu un simplu mers la coafor. Şi poate vei fi atins împăcarea aceea pe care tipul căruia îi aparţii îl prevede pentru vîrstele îngăduite fiinţelor umane. Şi, fireşte, în trudnica împăcare cu noi înşine, pe care toate vîrstele o presupun, vei fi înţeles în cea de acum că viaţa de nomad pe cre o invocai pe atunci nu era de tine şi că era de fapt doar o falsă dilemă. Poentru că pacea, în pofida a toate, triumfă întotdeauna asupra neliniştii. Ceea ce, în cazul tău, nu-i tocmai adevărat, iar eu o ştiu pentru că îţi cunosc firea care n-ar prevedea coşul cu gheme de lînă la picioare, poezie ce implică lectura critică şi nepoţei ce cîntă la clavecin; era cu adevărat altceva, ceva ce n-am ştiut să alegem amîndoi. Dar oricum ar fi fost, timpul alunecă aşa cum ar trebui să alunece: e ora cinei şi în jurul mesei persoanele cuvenite trăiesc împreună cu tine ceasul cuvenit în locul cuvenit, pentru că asta-i măsura cuvenită a timpului, a vieţii şi a grăirii.

Eu, dimpotrivă, îţi scriu dintr-un timp sfîşiat. Totul este în ţăndări, draga mea, şi fragmentele au zburat dintr-o parte în alta şi nu pot să le adun, decît în acest cerc forţat în care continuu să mă învîrt pînă la silă şi idioţenie, pînă cînd se va deschide într-un punct neştiut. Care nu va fi însă într-o altă viaţă, ci din aceasta, chir dacă ea aparţine fără îndoială unei orbite diferite faţă de a ta. Daă ar fi dimpotrivă, ar fi prea uşor să ieşim: ne-ar ajunge să trăim viaţa care ne-a fost dată de parcă am fi trăit într-o altă dimensiune, lucru pe care gînditori sublimi au ştiut să-l rezolve în maniere artistice adesea sublime. Nu, problema este destul de diferită. Orbita est în acelaşi timp aceeaşi şi alta, eu o văd pe a ta şi pot intra în ea cînd vreau, fără ca tu să poţi face la fel cu a mea. eu exist fără ca tu să trebuiască să fii cu mine, sau să ştii, pentru că orbita ta este unică şi irepetabilă, iar a mea este sincronă cu ea însăşi şi se învîrte la nesfîrşit. Şi batjocura, cum ţi-am spus în treacăt, chiar în aceasta constă, că momentul ieşirii se ca adeveri doar în Actualul meu, adică în faptul că eu exist fără să exist: dimensiunile sînt inversate, adică ceea ce era doar amintire a devenit prezent, iar ceea ce sînt într-adevăr ori ar trebui să fiu, presupusul meu acu, a devenit virtual şi îl zăresc de departe ca printr-un ochean răsturnat, aşteptînd să se întoarcă în ultimul moment, pentru acea clipă finală în care ne este dat să străbatem din nou toată viaţa noastră, pe care sînt în schimb condamnat s-o parcurg fără oprire. Şi în acel moment acordat mie, abia voi avea timp să mă zbat în aer ca un înecat, şi apoi: noapte bună, Ştii, mă găndesc că în evadarea din acest timp repetat, care-i o formă de esntropie perversă, nu va avea loc nici măcar o mică explozie, ca atunci cînd în univers o cantitate de energie comprimată explodează, provocînd o stea nouă. Alta decît aceea despre care filosoful acela scrîntit spunea că trebuie să ajungă iarăşiîn haosul din lăuntrul nostru, pentru a putea face să se nască o stea dansantă. Dar ce stea! Va fi de ajuns doar o gaură minusculă, şi toată energia aceea fără frîu va ţîşni ca atunci cînd găureşti tubul de gaz şi… fîss… fîss…, totul se va sfîrşi într-o clipă, într-o modestă bulă, un reziduu, un nimic făcut din nimic, ca un pîrţ al timpului. De aceea îţi trimit un salut imposibil, ca al celui care face semne zadarnice de pe un mal al fluviului spre celălalt, ştiind că nu există maluri, într-adevăr, crede-mă, nu există maluri, există doar fluviul, înainte nu ştiam, dar există doar fluviul, aş fi vrut să-ţi strig: atenţie, există doar fluviul! Acum ştiu, ce idoţi, ne preocupam atîta de maluri, cînd, de fapt, nu exista decît fluviul!